Night and Fog (1956)

Mărturiile despre neomenia omului față de om sunt la fel de vechi ca și istoria însăși. Chiar și așa, nu prea au existat precedente care să pregătească lumea pentru atrocitățile Holocaustului, o serie concertată de evenimente atât de cumplite, încât mintea rămâne blocată și acum. Conștient de modul în care trecerea timpului are felul său propriu de a dilua amintirile, oricât de puternice, cineastul Alain Resnais (care a atins mai târziu o statură și mai impunătoare ca regizor al unor capodopere precum “Hiroshima dragostea mea” și “Anul trecut la Marienbad”) s-a decis să surprindă pe cameră atrocitățile naziste, dacă nu pentru posteritate, atunci ca pe un memento durabil pentru ceea ce suntem capabili să ne facem unul altuia. Primul film care se ocupa cu adevărat de Holocaust într-o vreme când cel de-Al Doilea Război Mondial producea încă sentimente vii, mai ales în Europa, “Noapte și ceață” juxtapunea pelicula de arhivă în alb și negru despre lagărele de concentrare și victimele lor, și pelicula în culori pastorale a clădirilor și locurilor respective zece ani mai târziu. Revelând abisurile de neîncredere și de negare care existau chiar și la un deceniu după prăbușirea celui de-al Treilea Reich, Resnais a folosit imagini documentare din Franța, Belgia și Polonia, dar în mod semnificativ nu și din Germania. El a arătat că mulți dintre oamenii care avuseseră de-a face cu lagărele morții fie că nu știau cum să-și înfrunte propria vină și complicitate, fie nu voiau să o facă. Negarea este punctul de pornire pentru “Noapte și ceață”. Resnais include imagini documentare cu morți care sunt cărați cu buldozerele în gropi comune, cadavre agățate pe garduri din sârmă ghimpată, fețe slăbite înghețate de groază, trupuri goale scheletice care sunt puse să mărșăluiască pentru a fi umilite, trenuri și camioane anonime care transportă nu se știe ce spre nu se știe unde. Imaginile sale sunt un documentar despre camerele de gazare și crematorii, cât și despre sinistrele încercări ale naziștilor de a găsi o întrebuințare pentru bunurile rămase fără stăpân, pentru oasele, pielea și trupurile victimelor. Folosind propriile imagini, Resnais notează că aceste lagăre de exterminare nu se aflau undeva în locuri izolate, ci ades